Psiholog Mihaela Barticel

P.IVA 14268701001

"Nu este ușor să descoperim fericirea în noi înșine, dar nici nu este posibil să o gasim altundeva."
anonim

De ce consider eu că aspectul etic și deontologic al profesiei noastre este mai important decât pregătirea profesională

Afirmând cele de mai sus nu doresc să spun că pregătirea profesională nu este importantă, ci doar că aspectul etic și deontologic este mai important, aș spune chiar fundamental. Iată şi argumentele mele:   

1. Pregătirea profesională
Teorii, cunoștințe, tehnici, instrumente, exerciții, într-un cuvânt, conținuturi, toate sunt importante, necesare și indispensabile practicării profesiei de psiholog/psihoterapeut. Metafora pe care o folosesc pentru a descrie această profesie este aceea a sculptorului care neîncetat își modelează și perfecționează propria sculptură. În ultimul timp, psihologia, psihoterapia și consilierea au cunoscut o dezvoltare semnificativă. Datorită apariției unei multitudini de orientări, au apărut și profesioniști pregătiți în unul sau mai multe domenii, și anume: intervenții asupra simptomului sau asupra cauzelor disconfortului psihologic, prevenție sau recuperare, cunoaștere de sine sau problem solving, relaxare sau găsirea unui sens, a unei semnificații și așa mai departe. Așa cum într-o orchestră avem mai multe instrumente care fiecare are un sunet specific, la fel în domeniul psihologic avem mai multe instrumente – pot spune chiar că nu ducem lipsă de nimic. Cu o asemenea varietate, niciodată un psiholog, psihoterapeut sau consilier nu va ști să le facă pe toate, după cum nu există nici omul-orchestră, un om capabil să cânte la toate instrumentele deodată. Fiecare are locul său și fiecare își poate îmbogăți bagajul profesional atât cât poate și cât dorește.   
2. Aspectul etic si deontologic
În analizarea acestui aspect am putea folosi o comparație, și anume aceea a mamei care își alăptează pruncul nou-născut. Cândva, când nu exista laptele artificial, dacă mama nu avea suficient lapte pentru a-și hrăni copilul, era constrânsă să găsească o altă mamă care să o facă în locul său. Mama știa că, dacă-și va ține pruncul la sân fără să-i dea lapte, acesta poate muri. În acest fel, mama își recunoștea limita și neputința, iar iubirea pentru acea făptură o făcea să ceară ajutorul, să caute pe altcineva care poate să-l alăpteze. Astăzi există alte posibilități, dar această comparație mă ajută să descriu mai bine cât de important trebuie să fie binele pacientului pentru noi, precum și relația pe care o instaurăm cu el. Atunci când la cabinet ne vine o persoană și, după o evaluare inițială (2-3 ședințe), recunoaștem că, deși am avea ceva idei, nu știm concret cum s-o ajutăm, noi trebuie să facem o alegere foarte importantă. Care este semnalul de alarmă de care trebuie să ținem cont pentru a face o bună alegere? Semnalul vine din propria noastră pregătire, nu teoretică, ci practică, precum și din senzația de „plutire”, confuzie, aceea de a nu ști cum trebuie organizată intervenția. Etica și deontologia ne spun că, în acest caz, este nevoie de o trimitere către altcineva. Trimiterea se poate face și pentru alte motive, ca de exemplu: probleme de transfer și contratransfer, blocaj în terapie, nepotrivire etc. La baza deciziei de a face o trimitere se află un aspect etic și moral, și anume modestia sau realismul, cum vreți să-l numiți. Această calitate este extrem de importantă: așa cum medicul își are rostul său pentru că un bolnav are nevoie de tratament, la fel şi psihologul își are rostul tocmai pentru că un pacient are nevoie de el, și nu invers. Cărei Stări a Eu-lui îi corespunde modestia, realismul? În analiza tranzacțională, în orice moment al vieții sunt prezente concomitent cele trei stări ale Eu-lui: Părinte, Adult, Copil, dar ele nu sunt prezente cu aceeași intensitate. Starea Eu-lui Adult se manifestă, de obicei, Aici și Acum, iar psihologul, psihoterapeutul care este în contact cu sine însuși, în acel loc și moment, va ști dacă este cazul să facă o trimitere. Cum se manifestă celelalte două Stări ale Eu-lui? De obicei, ele se manifestă prin convingeri și dialog interior, se activează la nivel inconștient și pot crea adevărate probleme dacă nu sunt cunoscute, asimilate și reelaborate, iar acest lucru se poate face doar printr-o terapie personală. Iată câteva exemple de dialog interior, exemple ușor simplificate pentru a fi mai bine înțelese. Când psihologul/psihoterapeutul se află sub influența Stării Eu-lui Părinte, dialogul său interior poate fi de acest tip: „Voi face eu... Îi voi spune și îl voi învăța eu... Mă voi ocupa de el... Fără mine nu va reuși... etc.” Stările Eu-lui Părinte sunt, la rândul lor, de 4 tipuri: liber, protectiv, critic și rebel. Este indicat să fie activate tipurile liber și protectiv, și asta se învață în terapia personală. Exemplele de dialog interior de mai sus provin dintr-o convingere de Salvator, adică psihologul/psihoterapeutul se substituie pacientului. Puterea în terapie nu este echilibrată între pacient și specialist și, de multe ori, terapia eșuează. Dialogul interior al Stării Eu-lui Copil poate fi de acest tip: „Va trebui să reușesc... Nu se poate să nu reușesc... Poate va interveni ceva și va fi bine... Cumva o să fac... etc.” Și în acest caz există un dezechilibru de putere între el și pacient, iar psihologul/psihoterapeutul pare a fi „în bătaia vântului”. Ca toate aceste aspecte să fie bine observate și trecute prin filtrul personal, este important, aș spune vital, ca psihologul/psihoterapeutul să fi făcut terapie personală.   
3. Experiența personală
Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca în practica personală, în supervizările cu colegii, în colaborările cu alți profesioniști să constat că unii pacienți nu au avut o trimitere către un profesionist competent pe acea problemă, acel simptom sau cauză, iar acest lucru, de multe ori, a periclitat și mai mult situația problematică inițială, nemaivorbind de costuri și timp. Profesorii „maeștri” ai mei, de la care am învățat „meseria”, fiind ei înșiși foarte atenți la aspectul etic, ne spuneau, mie și colegilor, că mai înainte de a începe să lucrăm cu pacienții trebuie să fim atenți la trei aspecte extrem de importante, care își vor pune amprenta în mod semnificativ asupra modului cum vom lucra. Primul aspect era terapia personală obligatorie. Al doilea – lista cu alți profesioniști unde putem să ne trimitem pacienții atunci când situația ne depășește. De aceea, la început am dedicat timp să caut specialiști (alți psihoterapeuți, psihiatri, neurologi, consultorii, centre de prevenție, terapii de grup cu focus pe simptom cum sunt grupurile pentru alcoolicii etc.) prin intermediul altor colegi care colaborau deja cu acești specialiști sau pe internet. Odată ce am stabilit că putem colabora, știam că, dacă va fi nevoie, există o soluţie ca să mă protejez și să-mi protejez pacientul de un eșec în terapie trimițându-l către altcineva mai competent în acel domeniu. Când vorbesc de trimitere nu vorbesc de o trimitere scrisă, ci verbală, adică de o informație. Această trimitere nu se face oricum, ci așezată într-un context și explicată bine pacientului. De fapt, însăși această trimitere constituie în sine un act terapeutic. Al treilea aspect important era supervizarea. Doar în cadrul unei supervizări avansate, bine făcute, în care se analizau procesele de transfer și contratransfer ce aveau loc între terapeut și pacient, se putea „curăți” terapia de aspectele inconștiente pentru ca ea să aibă un bun rezultat.

Aşadar, de ce spuneam că pentru mine aspectul etic și deontologic este mult mai important? Deoarece acest aspect este legat de manipularea celuilalt. Pot treptat să-mi perfecționez tehnicile, învățând și exersând, dar, dacă nu-mi cunosc și recunosc limitele și nu sunt onest intelectual, pot cauza daune importante celuilalt. A ține pacientul legat de sine fără a-i asigura „hrana” necesară este ca și cum l-ai lipsi de viață, la fel ca o mamă fără lapte care nu şi-ar încredinţa pruncul alteia pentru a-l hrăni. Iar a nu-l trimite la altcineva care ar putea să-l ajute echivalează, de fapt, cu a-l abandona.

Psih. Mihaela Barticel


Mai multe articole...